Dubla măsură a sportului global, sportivii din SUA ar trebui să aştepte suspendarea!
SUA au atacat Venezuela. Argumentele geopolice sunt foarte multe. Rusia a atacat Ucraina. Sportivii ruşi au dispărut instantaneu din aproape toate competiţiile sportive. În sport dubla măsură nu este acceptată, teoretic. Geopolitica e una – cu războaie ”bune” şi războaie rele, cu agresori odioşi şi agresori ”salvatori” – măcar sportul ar trebui să fie cu totul alta.
Avem precedentul, măsurile ar trebui să fie simplu de adoptat. JO de Iarnă (Italia 6 – 22 februarie 2026) fără sportivi americani şi (de ce nu) chiar şi Cupa Mondială de Fotbal de la vară fără SUA, atât ca echipă participantă cât şi ca ţară organizatoare. Nu e nevoie de un clarvăzător pentru a anticipa decizile FIFA şi CIO. Presiunile opiniei publice s-au lovit de un zid şi în cazul Israelului. Singura necunoscută o reprezintă culoarea batistei care va fi pusă pe ţambalul global.
Pentru apărătorii inflexibili ai dreptăţi acesta ar trebui să fie un punct de cotitură. Forurile mondiale poate au o jenă să suspende o putere globală, forurile naţionale se pot suspenda fără probleme din competiţii în care talerele dreptăţii se schimbă în funcţie de interese. Dar tocmai această previzibilitate a decidenţilor face ca ruptura dintre sport şi credibilitate să devină tot mai vizibilă. Când regulile nu mai sunt aceleaşi pentru toţi, competiţia încetează să mai fie competiţie şi devine spectacol regizat. Nu contează cine aleargă mai repede, cine sare mai sus sau cine joacă mai bine, ci cine se află de partea „corectă” a istoriei – o istorie rescrisă zilnic, în funcţie de interese.
Se invocă adesea ideea că sportivii reprezintă statele lor şi că, prin urmare, nu pot fi separaţi de acţiunile guvernelor. Este o teză convenabilă, dar profund fragilă. Dacă ar fi aplicată consecvent, ar duce la golirea competiţiilor internaţionale de sens şi de participanţi. Ar rămâne doar statele suficient de puternice pentru a-şi negocia nevinovăţia şi suficient de influente pentru a-şi impune propria versiune de morală.
În realitate, sportivul este folosit ca monedă simbolică. El nu este sancţionat pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce este presupus să reprezinte. Nu i se cere o poziţie, dar i se impută una. Nu i se oferă dreptul la neutralitate, dar i se reproşează tăcerea. Este o formă de culpabilizare prin naţionalitate, greu de justificat într-un domeniu care pretinde că promovează universalismul.
Această logică nu repară nimic şi nu opreşte niciun război. Ea produce doar iluzia acţiunii morale, satisfacţia rapidă a unui gest vizibil, dar lipsit de consecinţe reale. În schimb, erodează lent, dar sigur, ideea de competiţie dreaptă şi de reguli egale. Sportul nu devine mai curat prin excluderi arbitrare, ci mai vulnerabil.
Sportul global nu este victima geopoliticii, ci complicele ei.
