Pe urmele berăriilor de altădată: o plimbare prin Bucureştiul cu spumă şi poveste

În plin octombrie, în ”crucea” săptămânii, am luat la pas centrul Bucureştiului, pe urma berăriilor de altă dată. Nicio grijă – multe dintre ele mai „funcţionează” doar în poveştile spuse cu talent şi pasiune de Damian Anfile (ghidul nostru), unul dintre acei oameni care nu doar cunosc istoria, ci ştiu şi cum să o facă vie.

Plimbarea s-a desfăşurat la invitaţia Ursus Breweries, sub convingerea că berea e întotdeauna mai bună când are alături şi o poveste. În doar 90 de minute am străbătut aproape două secole de istorie, urmând o axă frântă pe harta Capitalei: de la Băcănia Dragomir Niculescu şi Berăria Cooperativa, la Gambrinus, Helveţia, Grădina de vară Union, Restaurantul Berlin, Berăria Victor Mircea, Carul cu Bere, pentru ca „descălecarea” de final şi hidratarea să se petreacă, firesc, la Hanul lui Manuc. Din această călătorie nu au lipsit Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski, Iancu Brezeanu sau Cezar Petrescu – personaje care, la fel ca berăriile lor preferate, au rămas parte din memoria vie a Bucureştiului.

Două secole de cultură urbană comprimate într-o oră şi jumătate de mers agale, printre clădiri care, chiar dacă s-au schimbat, păstrează ecoul vremurilor de altădată.

• Gambrinus şi spiritul lui Caragiale

Primul popas: Berăria Gambrinus, un loc încărcat de legendă. Pe vremuri, aici trona Ion Luca Caragiale, patron, dramaturg şi observator al lumii de mahala. Îl poţi aproape vedea, aplecat peste tejghea, mustrând un chelner şi şoptind o replică memorabilă pentru „Conu Leonida”. Damian Anfile ne povesteşte cum Caragiale îşi primea clienţii cu o jovialitate ironică şi cum, în fiecare seară, mesele se umpleau de gazetari, actori şi studenţi gălăgioşi. „Gambrinus era un mic Parlament al Bucureştiului de atunci”, spune ghidul, cu un zâmbet care pare să mărturisească faptul că ştie toate replicile de pe buzele clientelei de altădată.

• Helveţia, Berlin şi alte lumi dispărute

De la Gambrinus am mers spre locul unde se afla cândva Berăria Helveţia, frecventată de artişti şi boemi, apoi către Restaurantul Berlin, un loc elegant, cu mese rotunde şi meniuri nemţeşti, preferat de diplomaţi şi de ofiţerii aflaţi în trecere. Anfile ne arată fotografii alb-negru: domni cu baston, doamne cu pălării largi, tineri cu mustăţi fine. Într-o berărie de acum 120 de ani se învăţau mai multe despre oraş decât dintr-un ghid turistic actual. Am trecut apoi pe lângă Grădina de vară Union, astăzi un spaţiu aproape uitat. În interbelic, aici cânta o orchestră în fiecare seară, iar aerul mirosea a tei şi hamei. „Un loc unde te duceai nu doar pentru bere, ci pentru conversaţie”, povesteşte Anfile. O formă de socializare pe care am pierdut-o treptat.

• Hanurile care mai ţin minte

Pe măsură ce lumina se micşora şi paşii deveneau mai lenţi, am ajuns şi la Carul cu Bere. Faţada gotică străluceşte în lumina înserării, iar înăuntru e forfotă. Turiştii fac poze, ospătarii se mişcă în ritmul unui balet urban bine repetat. În ciuda modernizărilor, locul încă respiră aceeaşi eleganţă de secol al XIX-lea. „Berăriile au fost, în felul lor, nişte teatre populare”, spune cineva din grup. Finalul ne găseşte la Hanul lui Manuc, loc de popas şi hidratare după două secole parcurse în 90 de minute. Curtea e plină cu mese unde, dacă ai suficientă imaginaţie, poţi vedea muşterii de altă dată.

• O poveste cu gust amar şi dulce

Plimbarea se termină cu aceeaşi senzaţie cu care rămâi după o bere bună: uşor ameţit de istorie, dar, totuşi, limpede la minte. Bucureştiul berăriilor de altădată e un oraş care nu a dispărut complet, ci doar s-a ascuns printre reclamele moderne şi vitrinele lucioase. Poate că tocmai acolo, între un Caragiale care zâmbeşte de pe o fotografie îngălbenită şi un turist care ridică un pahar, se află adevărata esenţă a Capitalei: un oraş care îşi spune povestea cel mai bine atunci când o asculţi cu un strop de spumă în pahar. După această plimbare, centrul Bucureştiului nu mai e doar un spaţiu între două bulevarde, ci o hartă sentimentală desenată de vocile celor care au trecut pe aici – scriitori, actori, berari, gazetari, visători. Am plecat cu senzaţia că, dincolo de betoane şi vitrine, oraşul încă are inimă. Iar dacă te opreşti puţin şi asculţi, o poţi auzi bătând: în clinchetul paharelor, în zumzetul care se ridică la cer dinspre Lipscani, în povestea spusă calm de un om care iubeşte Bucureştiul şi ştie să-l facă viu.