Sfânta Parascheva și speranța care nu se stinge niciodată

În fiecare toamnă, Iașul îmbracă o haină de sărbătoare care nu seamănă cu nicio alta. Pe străzile vechiului oraș se aud pași veniți din toate colțurile țării, iar aerul rece de octombrie se amestecă cu mirosul de tămâie și murmurul rugăciunilor rostite în șoaptă. De peste trei secole, acest pelerinaj către racla Sfintei Cuvioase Parascheva adună laolaltă oameni simpli și învățați, tineri și bătrâni, sănătoși și bolnavi, uniți de aceeași nădejde: că atingerea Sfintei aduce alinare și pace.

Sfânta Parascheva s-a născut în Epivata, pe țărmul Mării Marmara, în secolul al XI-lea. Era o fată simplă, crescută într-o familie credincioasă, care de mică a ales calea rugăciunii și a milosteniei. După ani petrecuți în asceză, la doar 27 de ani, și-a încheiat viața pământească, dar nu și lucrarea ei. Trupul ei, păstrat neputrezit, a fost descoperit mai târziu, iar vestea minunii s-a răspândit în tot Imperiul Bizantin. Moaștele au avut un drum lung și zbuciumat, asemenea unui fir de lumină care trece prin istorie. Au stat o vreme la Tărnovo, în Bulgaria, apoi la Belgrad și Constantinopol, până când, în anul 1641, Patriarhia Ecumenică le-a dăruit domnitorului Vasile Lupu, ca semn de recunoștință pentru ajutorul său dat Bisericii din Răsărit. A fost o zi de vară, 13 iunie, când racla a ajuns la Iași și a fost așezată în Biserica „Trei Ierarhi”. Domnitorul și boierii Moldovei au întâmpinat-o cu făclii aprinse și clopote răsunând în toată cetatea.

Mai târziu, în 1889, după un incendiu care a afectat biserica, moaștele au fost mutate în noua Catedrala Mitropolitană, unde se află și astăzi. De atunci, racla Sfintei Parascheva a devenit inima orașului Iași – un altar viu care nu a rămas nicio zi fără rugăciune.

Prima mare procesiune închinată Sfintei a fost organizată în secolul al XIX-lea, dar tradiția pelerinajului anual a prins amploare după 1955, când Sfânta Parascheva a fost declarată oficial ocrotitoarea întregii Românii. De atunci, an de an, în preajma zilei de 14 octombrie, Iașul devine centrul spiritual al ortodoxiei românești.
Racla este scoasă din Catedrală și așezată sub un baldachin împodobit cu flori, în curtea Mitropoliei. De acolo începe „drumul credinței”: kilometri întregi de oameni, răbdare și tăcere. În unele ediții recente, rândul s-a întins chiar pe 7 kilometri, iar timpul de așteptare a depășit 20 de ore. În 2023, peste 450.000 de pelerini au venit la Iași, iar în 2024, numărul a fost de peste 350.000, potrivit Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Unii vin cu autobuze organizate din sate îndepărtate, alții pe jos, unii cu fotografii ale celor dragi lipite la piept. Pe traseu, localnicii îi întâmpină cu ceai cald, pături și cuvinte de încurajare. În acele zile, orașul nu mai doarme: voluntari, medici, preoți, polițiști și jandarmi veghează ca totul să se desfășoare în pace.
Cei care ajung la raclă spun că momentul este greu de descris. O clipă de atingere a sticlei care acoperă moaștele, o rugăciune spusă cu inima tremurândă și lacrimile care vin fără să fie chemate. Nu toți cer minuni. Unii doar mulțumesc. Alții caută liniște, un semn, o putere nouă de a merge mai departe. Pe lângă slujbele religioase, atmosfera pelerinajului are ceva profund uman: oameni care împart o felie de pâine, o sticlă de apă, o vorbă bună. Mulți își aduc aminte că nu sunt singuri. Într-un fel tainic, Sfânta Parascheva reușește să-i adune pe toți sub aceeași rugăciune, indiferent de cât de diferite sunt viețile lor.

În 2025, pelerinajul începe pe 8 octombrie și va dura până pe 15 octombrie. Racla Sfintei Parascheva va fi însoțită, pentru prima dată după mulți ani, de moaștele Sfântului Grigorie Palama, aduse din Grecia. Este o întâlnire simbolică între două figuri ale ortodoxiei, un dialog între sfinți și popoare, între trecut și prezent. Organizatoric, pelerinajul a devenit un efort uriaș. Se amenajează spații de cazare temporare, se montează corturi pentru pelerini, se asigură apă, hrană și îngrijire medicală. Deși sunt obositoare, aceste zile sunt pentru mulți o sărbătoare a sufletului — o evadare din zgomotul lumii moderne, o reîntoarcere la simplitate și la speranță.

De mai bine de 380 de ani, moaștele Sfintei Parascheva veghează asupra Iașului și a Moldovei. În fața raclei s-au rugat domnitori, ostași, mame cu copii, bolnavi și oameni pierduți. În timpul celor două războaie mondiale, racla a fost mutată de două ori — în 1944, chiar până la București — pentru a fi ferită de bombardamente, dar s-a întors de fiecare dată acasă, la Iași.
Sfânta Parascheva, numită și „Cuvioasă”, nu e doar un nume de pe o icoană. Este o prezență vie în conștiința românilor. E chipul bunătățîi care nu cere nimic insă dă totul. E simbolul unei credințe care nu s-a stins nici în vremurile grele.

Când ultimii pelerini părăsesc Iașul, iar clopotele se opresc, în curtea Mitropoliei rămâne o liniște adâncă. E ca o respirație după rugăciune. Iar în această tăcere se simte ceva ce nu poate fi explicat: convingerea că fiecare pas făcut până la raclă, fiecare rugăciune și fiecare lacrimă au fost auzite.
Pentru că, de secole, Sfânta Parascheva rămâne acolo — neclintită, tăcută, dar mereu vie — ca o flacără care nu se stinge și ca o inimă care bate odată cu a Moldovei.